“Nu disociez omul Razvan Mazilu de artist. Si asta nu e valabil doar in cazul meu, imi permit sa generalizez: in cazul unui artist adevarat, planurile se intrepatrund, nu veti sti cu certitudine cat la suta e firesc pe scena si cat e ‘teatru’ in viata cotidiana. E un frumos paradox”.

“Imi place sa cred ca tot traseul meu de pana acum e o implinire. Spun traseu si nu cariera, nu imi place cuvantul, eu nu fac dans pentru a avea o cariera, il fac pentru placerea mea si a celorlalti”.

“Arta inseamna un surplus de viata si prin ceea ce faci, ca artist, trebuie sa incerci sa aduci un strop de frumusete in plus, pe langa frumusetea care exista deja pe lume”.

“Am mare noroc cu dansul, pentru ca ma ajuta sa nu mai fiu vulnerabil in fata vietii”.

“Cred ca ideea de solo ma caracterizeaza cel mai bine pe scena. Ideea de a exista singur pe scena, intr-o ‘groapa cu lei’, ma incita, ma provoaca la modul total, imi place pentru ca eu pot sa controlez totul”.

“Arta dansului dovedeste ca nu exista zadarnicie, ca totul are sens. Redescopar de fiecare data dansul cand intru in sala de balet si am senzatia duala ca stiu cum sa dansez si ca, de fapt, nu stiu nimic”.

“Chiar si in ziua in care toate par sa imi mearga pe dos, ma consider un om norocos. Pentru ca pot admira, inca odata, asfintitul soarelui. O conditie sine qua non a unui artist vertitabil este aceea de a ramane permanent uimit in fata frumusetilor vietii”.

“Am inceput sa dansez de la varsta de trei ani, iar apoi, in timp, am continuat sa studiez dansul fara sa imi pese de nimic altceva, fara sa ma gandesc vreodata ca as putea sa incerc si o alta profesie. Pentru mine, dansul e chiar o necesitate existentiala”.

“Cateodata gandesc arta ca pe ceva mai luat mai in joaca, mai relaxat. Cred ca gresim daca ne gandim la dansul contemporan doar in termeni gravi, seriosi, cred ca ar trebui sa privim totul mult mai relaxat”.

“Eu am crescut la bloc, intr-un cartier bucurestean, in plin comunism. Am avut o copilarie fericita datorita familiei, dar stim cu totii cat de trista era epoca. Nu credeti ca dandysmul poate deveni un reper pentru un adolescent care tanjeste sa traiasca intr-o alta lume, cu lucruri frumoase, cu intamplari speciale? Cand spun dandysm ma gandesc la armonia dintre fond si forma, dintre spirit si vesmant”.

“Ei, fie, imi recunosc un viciu fara de care nu as putea trai: imi plac dulciurile! Nimic nu se compara cu o bomboana cu visina in ciocolata!”

“Peste zece ani sper sa fiu mai intelept, la fel de tanar in spirit, sa nu ma blazez, sa fiu la fel de curios, sa iubesc viata si dansul la fel de tare, sa evoluez, sa fiu inconjurat doar de oameni interesanti si talentati de la care sa invat mult”.

“E foarte frumos la final de spectacol, la aplauze. De fapt, imi place acea comuniune care se naste intre cei de pe scena si spectatorii din sala, bucuria faptului ca unii au creat iluzia, misterul, iar ceilalti s-au lasat ‘mintiti’ frumos”.

Foto © Eugen Ciocan, Cosmopolitan, Florin Esanu,
Roxana Iliescu, Mihaela Marin, Egyed Ufo Zoltan

“The end of a show, when everybody applauds, is a beautiful moment. In fact, I like the communication between the ones on stage and the public, the ‘complicity’ between the ones who created the mystery, the illusion, and the ones who accepted it, who chose to believe it.”